Acceptând vocea unui străin în locul Cuvântului expres al lui Dumnezeu, primii părinţi ai familiei omeneşti au tăgăduit autoritatea Creatorului lor, alegând astfel un alt stăpân. De aceea, atunci când vorbim despre Cuvântului lui Dumnezeu, despre acceptarea sau neacceptarea acestuia, avem de fapt de a face cu problema autorităţii. Acceptarea autorităţii Creatorului nu se rezumă însă la o mărturisire vagă a credinţei în Biblie, ci în acceptarea fiecărui cuvânt inspirat al acestei cărţi. Aici putem include şi ce mărturiseşte Biblia despre ea însăşi cu privire la felul în care a fost ea inspirată. O concepţie nebiblică cu privire la inspiraţie este sinonimă cu necredinţa în Biblie şi cu negarea autorităţii Autorului ei. De aceea, studiul de faţă urmăreşte aprofundarea acestui subiect, căutând a găsi chiar din Biblie o înţelegere mai clară a naturii inspiraţiei. Dacă Dumnezeu este Autorul Scripturilor, atunci ce rol au mai avut profeţii în scrierea acestora? Dar Duhul Sfânt? Ce înseamnă, de fapt, că profeţii au vorbit (sau scris) fiind mânaţi de Duhul Sfânt?
