O văd, ca prin vis.
     O văd limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.
      Cum deschidea poarta, îi săream înainte.
      Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu
      Până nu ghiceam nu scotea mâna din sân.
     Și totdeauna sânul ei era plin.
   Îi sărutam mâna.
   Ea îmi da părul în sus și mă săruta pe frunte.
   Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
   Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei.
    Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
- Ei, ce vrei? Îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.
- Să spui...
  Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte.
- A fost odată un împărat mare, mare...
- Cât de mare?
- Mare de tot. Și-își iubea împărăteasa ca ochii din cap.
Dar copii nu avea...
- Bunico, e rău să nu ai copii?
- Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.
  Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi…
nu mai putea de părere de rău că nu are copii…Într-o zi veni la el un moș bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot... Și cum veni îi zise: ” Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să nască un cocon cu totul și cu totul de aur”... Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere.
   Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
- De ce nu legau rod, bunico?      
- Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…
    Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.
      Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...
- Ca moșu de mică?
- Da, ca moșu..... Și zise împăratului: ” Măria-ta, până n-oi aduce un ulcior de lapte de la  Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de mușețel, și n-oi uda merii, merii nu leagă rod. Dar să te păzești, măria-ta, că îndată ce te-or simți florile, încep să se miște, să se bată și multe se aplecă pe obrajii ei, și ea se deșteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă ori în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă”.....
- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
   Tresăream.
- A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…
    Auzisem prin vis.
    Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…
   Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.
Când m-am deșteptat, bunica isprăvise caierul.
     Dar basmul?
    Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am ascultat un basm întreg.
    Avea o poală fermecată, și un glas și un fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.