D-l Goe - text adaptat după Ion Luca Caragiale
Ca să nu mai rămână repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița i-au promis tânărului Goe să-l ducă la București de sărbătoarea națională. Așa că, destul de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din Ploiești, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Domnul Goe este foarte impacientat și, cu un ton de comandă, zice încruntat:
– Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana și-l sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria. Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, inclusiv pălărie de paie.
Sosește trenul, care este plin... Dar, cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, se fac locuri pentru doamne. Trenul a plecat... Goe nu vrea să intre în compartiment; vrea să șadă pe coridor cu bărbații.
– Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul. Și după ce se strâmbă la urât, se spânzură iar cu amândouă mâinile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspundă ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înauntru.
– Mamițoo! mam' maree! tantii! zbiară Goe.
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!! Tocmai atunci apare și conductorul.
– Biletele, vă rog! Cucoanele arată biletele dumnealor, explicând domnului conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în panglica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pangllică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.
Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; dacă nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe domnul Goe. Așa scrie regulamentul: dacă un pasager n-are bilet și nu declară că n-are bilet, i se ia o amenda de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.
– Dar noi n-am declarat? strigă mamița.
– Ce e vinovat baiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.
– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră!
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...
– Uite ce e, cucoană - zice conductorul – dacă vreţi ca băiatul să rămână în tren, pe lângă amendă trebuie să plătiți un bilet de 2 lei și 50 de bani.
– Să mai plătim? păi n-am plătitără o dată?
– Și pe deasupra încă 1 leu și 25 de bani suprataxă. Sunteți la clasa I
– Și pe deasupra?...
În sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să plătească biletul. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă Goe la București cu capul gol? s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grijă are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece baiatul numai cu pălăria de paie? Dacă se întâmplă să plouă, ori e răcoare? și mam' mare scoate din săculețul ei un beret apoi, așezându-i frumos beretul:
– Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache.
– Cu ce nu-i șade lui bine? adaugă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.
– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.
– Să fie el sănătos, să poarte una mai bună! zice mam' mare.
Dar mamița adaugă:
– Da' pe mamițica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe.
– Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acoperă ochii cu mâinile și se face că plânge.
– Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.
Mamița începe să râdă; scoate din săculeț ceva și zice:
– Cine mă pupă... uite!... ciucalată! Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar pe coridor.
Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se iau cu vorba... Trenul aleargă acum cu mare viteză spre București.
– Ia mai vezi ce face băiatul afară! zice mamița catre mam' mare.
Mam' mare se ridică bătrânește și se duce pe coridor. Goe nicăieri.
– Vai de mine! țipă cucoana, nu-i băiatul!... s-a prăpădit băiatul! și toate cucoanele sar...
– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor! Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.
– Goe, maică! Acolo ești?
– Da!
– Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
– E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.
– Nu pot deschide! zbiară Goe disperat.
– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! În sfârșit, vine conductorul și-l eliberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea pe coridor, să-l păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus un mâner. Se suie-n picioare pe un geamantan, pune mâna pe mâner și începe să-l tragă.
– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare. Trenul își urmează drumul cu mare viteză. Dar deodată s-aude un șuier și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică. Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...
– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment. Goe este pe coridor...
De ce s-a oprit trenul? Cineva a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată cu nodul plumbuit. Cine poate ghici în ce vagon se găsește ruptă ața plumbuită? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria lui Goe! Cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul compartimentului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela. Trenul se pornește și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache și-l sărută dulce.
