Se plimbase prin păduri, iar seara se așezase lângă foc. Deși prin intermediul amintirilor aflase despre durerea pierderii și a singurătății, acum aflase despre însingurare și despre posibila ei bucurie.
̶  Care e preferata ta ? îl întrebă Jonas pe Dăruitor. Nu trebuie să renunți la ea chiar acum, adăugă el repede. Vorbește-mi despre ea, atâta tot, ca s-o pot aștepta cu nerăbdare.
      Dăruitorul zâmbi.
̶  Întinde-te, spuse el. Mă bucur să ți-o încredințez.
     Jonas încercă bucuria amintirii de îndată ce începu.
     Se afla într-o încăpere plină cu oameni, era cald, iar focul ardea în cămin. Pe fereastră văzu că afară era întuneric și ningea.
     Observă mai multe beculețe colorate – roşii, galbene şi verzi –, sclipind într-un pom care în mod ciudat se găsea în cameră. Pe o masă, mai multe lumânări aprinse stăteau într‑un suport auriu lustruit şi împrăştiau o lumină blândă, tremurătoare. Mirosi câteva lucruri puse la cuptor și auzi un râs moale. Un câine cu blană aurie dormea pe jos.
      Pe podea se găseau mai multe pachete ambalate în hârtie colorată şi legate cu nişte funde lucioase. Cum se uita Jonas, un copil mic începu să ridice pachetele şi să le împartă în stânga şi‑n dreapta prin cameră – altor copii, unor adulţi care erau evident părinţi şi unei perechi mai vârstnice, un bărbat şi‑o femeie, care stăteau împreună pe o canapea şi zâmbeau. [...]
      Jonas deschise ochii şi rămase mulţumit pe pat, bucurându‑se încă puţin de amintirea caldă şi mângâietoare.
      Totul fusese acolo, toate lucrurile pe care învăţase să le preţuiască.
      — Ce‑ai perceput? întrebă Dăruitorul.
      — Căldură, răspunse Jonas. Şi fericire. Şi… stai puţin. Familie. Era un fel de ocazie, o sărbătoare. Şi încă ceva… nu‑mi vine cuvântul.


                                                                                             Lois Lowry, Darul lui Jonas